Mitropolitul Agantaghel

              În timpul vieţii mele am avut de purtat multe cruci grele. Cea mai grea însă, a fost aceea a unei boli grave, de care am suferit pe o perioadă de aproape şase ani. Am purtat însă şi acestă cruce grea, sprijinindu-mă pe credinţa mea în Dumnezeul cel în Treime. Această credinţă au sădit-o în mine evlavioşii mei părinţii, bunul meu tată, care a fost preot şi neuitata mea mamă. Ea a fost întreţinută şi cultivată mai apoi de părintele meu duhovnicesc, de sfântul şi înţeleptul călugăr Kalist Miliaras. Să revenim însă la istoria îmbolnăvirii mele.

               Pe la începutul anului 1980, în vreme ce eram Mitropolit de Didimotihon şi Orestiada, m-am îmbolnăvit de cancer. Doctorii, fără să îmi spună diagnosticul adevărat, mi-au spus că trebuie să fiu supus unei grele operaţii. Citeam însă în ochilor lor şi ai rudelor mele, cam ce fel de boală m-a lovit. Ca să îi protejez însă, nu le-am spus că de fapt mi-am dat seama de adevăr. Părintele meu duhovnicesc le-a spus rudelor mele: «Dacă Dumnezeu a hotărât să ni-L ia, o să-L ia; iar dacă a hotărât să ni-L mai lase, Îl va lăsa!» Avea deci deplină încredere în Pronia Divină. Cu toate acestea diagnosticul, atât al laboratoarelor de aici, cât şi al celor din Europa era acelaşi: cancer, şi încă într-o formă foarte gravă. Boală incurabilă, din punct de vedere omenesc. Însă, mai presus decât ştiinţa medicală omenească lucrează Iubitorul de oameni Dumnezeu, prin mijlocirea Sfinţilor săi. Mă rugam neâncetat la Dumnezeu, cerând în acelaşi timp, protecţia Sfântului Nectarie.

                În Ianuarie 1983, însoţit de Mitropolitul de atunci de Noua Smirnă, fericitul întru pomenire Hrisostom, am fost internat în Spitalul Memorial de la New York. Operaţia era programată pentru luni dimineaţa. Duminică mă împărtăşisem şi eram pregătit pentru orice avea să se întâmple. În timp ce eram transportat spre sala de operaţie, mitropolitul Hrisostom mi-a pus în mână o mică iconiţă a Sfântului Nectarie. Tulburat m-am rugat încă odată către Sfântul meu protector, cerând dumnezeiasca lui îngrijire. În acelaşi timp, i-am făgăduit că dacă mă va vindeca, voi sluji în amintirea sa, la Sfântul Altar al Bisericii sale din Eghina. Operaţia a durat opt ore şi jumătate! Când m-am trezit, chirurgul mi-a spus: «În timp ce vă aflaţi la sala de tratament, nu mai aveam nici o speranţă pentru dumneavoastră; se pare însă, că acolo sus în cer, aveţi mulţi prieteni!» Mulţumeam neîncetat Maicii Domnului, a cărei icoană o aveam aşezată deasupra patului de spital (pe care mi-o adusese Arhiepiscopul de atunci al Americii, Iacob, care mă vizita în fiecare zi) şi binenţeles, protectorului meu Sfântului Nectarie. Nu încetam să îl rog, pentru deplina mea însănătoşire. Timp de trei ani, după operaţie, nu am putut să mănânc nimic, nici să beu măcar o gură de apă. Eram hrănit artificial. Nu mi-am pierdut însă nici o clipă credinţa în Dumnezeu şi speranţa în Sfântul Nectarie.
Şi minunea s-a petrecut! Rugăciunea fierbinte a tuturor, însoţită de credinţă puternică au dus la însănătoşirea mea deplină. S-au dezminţit astfel, toate prognozele ştiinţei omeneşti; «Unde vrea Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii».
Mă simt obligat să amintesc aici, că neîncetate rugăciuni către Dumnezeu pentru mine, şi către Sfântul Nectarie, a înălţat şi cuviosul părinte Nectarie Vitalis. El este acela care, mai târziu, după însănătoşirea mea, a făcut şi simbolul de aur, dedicat icoanei Sfântului Nectarie, în amintirea acestei minuni.

                   Când după trei ani de zile, m-am întâlnit din nou cu Arhiepiscopul Iacob, mi-a spus: «Bine-ai venit, cel cu care s-a petrecut minunea lui Dumnezeu!»  Aş dori să mai amintesc şi următorul lucru. Acolo, la spitalul Memorial din America, am cunoscut mai multe persoane bolnave de cancer, care credeau puternic în Dumnezeu şi care ulterior s-au vindecat. O doamnă de la Atena, pe care n-am s-o uit niciodată, era şi ea internată. La un moment dat, am văzut-o ţinând în mână icoana Sfântului Nectarie şi zicând: «Ştiu că am cancer, dar Sfântul nu mă va lăsa să mor, pentru că am copii de crescut…!» Vedeţi cât de adâncă era credinţa ei…! Când mai târziu m-am dus şi am slujit la mânăstirea Sfântului Nectarie în Eghina, am fost plăcut surprins, să o văd printre credincioşii aflaţi în biserică. Venise şi ea să mulţumească Sfântului, pentru marea minune pe care o săvârşise cu ea.

                  Credinţa ne izbăveşte. Dumnezeu se milostiveşte, atunci când găseşte măcar şi un pic de credinţă în sufletul nostru. Slăvit să fie în vecii vecilor! Recunoştinţa mea faţă de Sfântul Nectarie este nemărginită. Îi sunt obligat, pentru dragostea sa pentru mine, cât timp voi mai trăi pe acest pământ! Deplin sănătos, Mitropolitul Agatanghel nu încetează să mărturisească tuturor despre minunea petrecută cu dânsul şi poartă neîncetat cu sine, icoana Sfântului Nectarie.